Iubire, libertate, solitudine
Atunci când spun: „Fiţi slujitorii iubirii", nu vreau să spun în nici un caz că trebuie să deveniţi slujitorii celui pe care îl iubiţi. Nici vorbă de aşa ceva! Nu deveniţi slujitorii cuiva, ci ai iubirii. Slujiţi ideea pură de iubire. Iubitul sau iubita reprezintă una din multele forme ale acestei iubiri, dar existenţa în ansamblul ei este plină de asemenea forme. Practic, ea nu conţine altceva decat forme ale iubirii pure. Nu pierdeţi niciodată din vedere acest lucru: iubitul sau iubita dumneavoastră nu sunt altceva decat expresii minuscule ale marii iubiri.
Deveniţi slujitori ai iubirii folosindu-vă de iubitul sau iubita dumneavoastră, ferindu-vă să vă ataşaţi însă de el/ea. Dacă nu vă veţi ataşa de iubit(ă), veţi constata că iubirea dumneavoastră ajunge la apogeu.
De îndată ce apare ataşamentul, iubirea începe să decadă. Ataşamentul este un fel de forţă a gravitaţiei; lipsa de ataşament este o graţie, un zbor. Ceea ce oamenii numesc iubire nu este altceva decat o formă de ataşament; iubirea autentică este sinonimă cu detaşarea. Iubirea comună îşi face tot timpul griji. Cea adevărată ţine cont de starea partenerului, dar nu işi face niciodată griji. Atunci cand iubeşti cu adevărat pe cineva, ţii cont de nevoile sale, dar nu îţi faci griji în legătură cu fanteziile lui stupide. Îi respecţi necesităţile, dar nu faci nimic pentru a-i respecta dorinţele bolnave. Dacă ai proceda altfel, nu i-ai face nici un bine. De pildă, nu faci nimic pentru egoul lui.
Dacă iubirea voastră este focalizată asupra celorlalţi, veţi continua să trăiţi în întuneric. Aprindeţi mai întâi de toate lumina în interiorul fiinţei voastre. Deveniţi voi înşivă un far. Lăsaţi lumina iubirii să alunge întunericul din fiinţa voastră, să vă hrănească şi să vă fortifice, transformându-vă într-o putere spirituală imensă.
„Iubiţi umanitatea, patria-mamă, viaţa, existenţa, pe Dumnezeu". Cuvinte mari, dar complet goale de vreun conţinut. Cine s-a întâlnit vreodată cu umanitatea? Omul nu se poate întâlni decât cu alte ființe umane, şi a fost învăţat de mic să condamne prima fiinţă umană pe care a cunoscut-o .... pe el însuşi.
Voi nu v-aţi respectat niciodată, nu v-aţi iubit. Unicul lucru pe care îl cunoaşteţi este să condamnaţi. De aceea, vă risipiţi întreaga viaţă condamnându-i pe ceilalţi. Aşa se explică de ce oamenii îşi bagă nasul în treburile tuturor celorlalţi. Cum ar putea face altfel? Aceasta pare singura lor cale de scăpare: să scoată în evidenţă greşelile celorlalţi, să le dea o amplitudine cât mai mare, să exagereze, pentru a scăpa de tirania propriilor păcate. Aşa se explică de ce există atâta spirit critic şi atâta lipsă de iubire în această lume.
Iubeşte-te pe tine însuţi...
Această tehnică poate deveni fundamentul unei transformări radicale. Nu vă temeţi să vă iubiţi pe voi inşivă. Iubiţi-vă din toată inima și veţi fi surprinşi să constataţi că începând din momentul în care v-aţi eliberat de orice condamnare de sine, de orice lipsă de respect faţă de sine, de ideea de păcat originar, începând din clipa în care vă veţi considera valoros şi iubit de existenţă, în viaţa voastră se va revărsa o mare binecuvântare, începand din acel moment, îi veţi vedea pe ceilalţi în adevărata lor lumină şi veţi cunoaşte compasiunea. Nu va fi însă o compasiune cultivată, ci una naturală, născută spontan. Cel care se iubeşte pe sine învaţă foarte rapid meditaţia, căci aceasta nu înseamnă altceva decât să fii cu tine însuţi.
OSHO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu